Paradoxal, din epoca dacică clasică (secolele al II-lea î.Hr. – I d.Hr.), în ciuda avîntului cultural şi demografic evident, aproape că nu sînt morminte. În M-ţii Orăştiei, pe o arie de circa 200 kmp, unde erau cinci cetăţi şi zeci de aşezări importante, nu există un singur mormînt. Probabil, dacii îşi incinerau morţii, împrăşiindu-le cenuş a în apele rîurilor.

Arheologii trebuie să se mulţumească – n-au încotro – cu urmele de aşezări, care sînt din belşug: sate, tîrguri (dave), cetăţi puternic fortificate, sanctuare, tezaure, puţine arme şi multă ceramică. Aşezările civile de tip dava, precum cea de la Cîrlomăneşti, erau reşedinţe tribale – centre de producţie, de cult, de viaţă socială şi comerţ. Cetăţile fortificate cu ziduri din piatră, regăsite în special în zonele montane, aveau mai degrabă rol de garnizoană sau de reşedinţe ale unor şefi militari.

Cîrlomăneşti a fost punctul de pornire al unei aventuri de aproape un an în căutarea acestei lumi dispărute. Sanctuarul descoperit aici e al treilea din acest sit. Toate sînt orientate cu laturile lungi şi eventual cu o absidă spre nord, asemenea templelor de la Grădiştea Muncelului, Popeşti sau Racoş. Construite din lemn şi lut, acestea aveau peste 50-60 mp şi erau acoperite.

Nu ştim ce se întîmpla în ele, cui se aduceau ofrande, în ce consta cultul. Prin prisma acestui mister în care sînt învăluiţi dacii, un simplu ciob dintr-un vas de provizii, pe care sînt inscripţionate cîteva litere greceşti, poate fi considerat descoperirea anului. Acest fragment de ceramică pe care s-au păstrat numai cinci litere, incizate în lutul crud înainte de ardere (…leos B…), întregite de profesorul Mircea Babeş în basileos B…, respectiv (vasul) regelui B…, este extraordinar de important: pentru a doua oară în întreaga Dacie nord-dunăreană, după descoperirea de la Ocniţa-Buridava, din anii ,70, aflăm dintr-o sursă scrisă autohtonă că locuitorii unei dave îşi numeau şeful rege. În ciuda faptului că acest conducător nu putea fi decît un regiş or – stăpînind peste o davă şi peste ţinuturile înconjurătoare din valea mijlocie a Buzăului, Cîrlomăneşti, unde săpăturile vor mai continua probabil încă 20 de ani –, s-a dovedit o sursă de descoperiri importante pentru arheologi. În anii 1972-1975, profesorul Mircea Babeş a descoperit aici o colecţie, unică în toată lumea geto-dacică, formată din statuete zoo- şi antropomorfe din ceramică, a căror semnificaţie cultică este certă, şi un tezaur cu 124 de monede dacice de argint, care ar fi putut fi bătute în davă.

La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroşilov şi Beria – au semnat un ordin de executare a activiştilor „naţionalişti şi contrarevoluţionari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri şi în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei şi Belarusului. Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzaţii erau foarte cuprinzător definiţi ca „inamici înrăiţi şi neînduplecaţi ai autorităţii sovietice”, printre ei aflându-se şi un mare număr de intelectuali polonezi, plus poliţişti şi ofiţeri de rezervă sau de carieră.

Între 3 aprilie şi 9 mai 1940,  cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război şi alţi arestaţi au fost asasinaţi: 15.570 în cele trei lagăre menţionate mai sus şi aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei şi Belarusului. Printre cei ucişi la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofiţeri, câţiva preoţi militari, trei moşieri, un prinţ, 43 de oficialităţi, 85 de cetăţeni privaţi şi 131 de refugiaţi. Printre asasinaţi s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocaţi, ingineri şi profesori, peste 100 de scriitori şi ziarişti şi aproximativ 200 de piloţi de aviaţie. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofiţerilor polonezi.

Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duşi în lagărele Iuhnov şi Griazoveţ. Aceştia au fost singurii supravieţuitori.

Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov şi Elţîn reiese că poliţia politică NKVD a selecţionat cu premeditare pentru execuţie ofiţeri şi oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocaţi, funcţionari înalţi, latifundiari, aristocraţi, preoţi. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuţie, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 şi a fost semnat şi de Nikita Hruşciov, potrivit unei mărturii documentate din partea şefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.

Descoperirea de către nazişti în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relaţiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică şi guvernul polonez în exil de la Londra.

Deşi, chiar înaintea prăbuşirii URSS-ului, autorităţile ruseşti au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele ruseşti succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiţie a făptaşilor aflaţi încă în viaţă. Mulţi ruşi continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziştii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.

Gorbaciov şi-a cerut scuze în octombrie 1990 faţă de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuţie. Acel document sovietic a fost înmânat preşedintelui Poloniei, de preşedintele Elţin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competenţă pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului şi declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.De la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar şi asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune. În 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaş, confirmând totodată existenţa altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie şi Piatihatki. După ce noi dovezi au fost descoperite de americani şi polonezi în 1991 şi 1992, în 1992 preşedintele Rusiei Boris Elţîn a scos din arhive şi a predat noului preşedinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1. Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împuşcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostaşkov şi Starobielsk şi din anumite închisori din vestul Ucrainei şi Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împuşcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Şelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hruşciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi şi i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor.

Dezastrul s-a manifestat din nou,pe 10 aprilie, cand accidentul aviatic de lângă Smolensk a decapitat practic executivul polonez, mai multe instituţii de stat, armata, şi o parte a legislativului. Preşedintele Lech Kaczynski era însoţit de membri ai cancelariei prezidenţiale, secretari de stat, mareşali adjuncţi ai Seimului şi Senatului, 14 deputaţi şi senatori, 6 personalităţi de înalt rang militar, câţiva prelaţi, precum şi conducători ai unor instituţii publice, dintre care Janusz Kurtyka, preşedintele IPN (Institutul Memoriei Naţionale), principalul for ştiinţific însărcinat cu analiza crimelor şi abuzurilor totalitare naziste şi comuniste pe teritoriul Poloniei. Acest dezastru naţional, cum este considerat în Polonia, aminteşte de moartea tragică a două personalităţi din istoria acestei ţări: asasinarea preşedintelui Gabriel Naturowicz (în 1922) şi dispariţia aeronavei premierului în exil, generalul Wladislav Sikorski, în 1943. Dacă deputaţii, aleşi pe liste de partid, vor fi înlocuiţi fără noi alegeri, pentru senatorii dispăruţi sunt susceptibile acestea. Lucrurile se anunţă mai complicate în ceea ce priveşte înlocuirea conducerilor unor instituţii la care numirile erau exclusiv politice, în condiţiile în care preşedintele interimar, Bronislaw Komorowski, nu aparţine partidului Dreptate şi Justiţie al fraţilor Kaczynski. Oricum, acest dezastru aerian, care este şi unul politic nu este şi o catastrofă instituţională. Un impact inevitabil asupra alegerilor prezidenţiale viitoare va exista cu siguranţă. Toţi comentatorii politici preziceau o campanie extrem de dură între cele două partide de dreapta, Dreptate şi Justiţie, pe de o parte, şi Platforma Civică, pe de altă parte. Numai că, Polonia a pierdut, în teribilul accident aviatic, doi candidaţi la preşedinţie, Lech Kaczynski şi Jerzy Szmajdzinski, vice-mareşal al Dietei, fost ministru al Apărării, şi candidatul stângii.

Lech Kaczyński (18 iunie 1949 – 10 aprilie 2010) a fost preşedintele Poloniei. Era co-preşedintele partidului Prawo i Sprawiedliwość (Drept şi Justiţie). Kaczyński a fost ales ca preşedintele Varşoviei (adică, primarul capitalei) în 2002, termenul său expirând pe 23 decembrie 2005, când a fost inaugurat ca preşedintele Poloniei. În primul său discurs ca preşedinte ales, Kaczyński a declarat că are două ţeluri principale pentru termenul său: reducerea corupţiei, “fenomenul patologic din Polonia care este la un nivel periculos”, şi astâmpărarea diviziunile sociale care s-au făcut mai semnificative în ultimii 15 ani. Deasemenea, Kaczyński a spus că vrea să aibă relaţii mai strânse cu Statele Unite ale Americii – Pe 10 aprilie 2010, avionul în care acesta se afla s-a prăbuşit în regiunea Smolensk, la câţiva km distanţă de capitala Rusiei. Toţi  pasagerii au murit, inclusiv soţia preşedintelui polonez. Lech Kaczyński a fost ultima victima a acestui ingrozitor masacru.

]]> http://www.salvatdeclopotel.com/stiri/katyn-un-loc-blestemat.html/feed 0 http://www.salvatdeclopotel.com/stiri/comemorarea-cutremurului-din-1977.html http://www.salvatdeclopotel.com/stiri/comemorarea-cutremurului-din-1977.html#comments Thu, 04 Mar 2010 08:27:17 +0000 admin http://www.salvatdeclopotel.com/?p=471 În 4 martie 1977, mişcarea de pământ din Vrancea, cu magnitudinea de 7,3 grade pe scara Richter, a dus la prăbuşirea sau avarierea, în întreaga ţară, a peste 30.000 de locuinţe. De asemenea, au fost afectate peste 700 de întreprinderi.

Cel mai greu lovit a fost oraşul Bucureşti. Aici s-au înregistrat 1.424 de morţi, din totalul de 1.578 înregistraţi în ţară. Alţi peste 7.500 de bucureşteni au fost răniţi. Pierderile materiale provocate de seism au fost de peste două miliarde de dolari, dintre care 1,6 miliarde în Capitală.

Zona Vrancea este caracterizată de o activitate seismică ridicată. Are o suprafaţă epicentrală de circa 30 x 70 de kilometri. Cutremurele apar la adâncimi cuprinse în general între 70 şi 200 de kilometri, fiind înregistrate şi cutremure la adâncimi mai mari şi respectiv mai mici, dar cu magnitudini reduse. Frecvenţa de apariţie a cutremurelor vrâncene a fost analizată de-a lungul timpului şi, cu extrapolare pe parcursul a 600 de ani, se poate aprecia că media de generare este de trei cutremure de magnitudine mai mare de 7,2 pe scara Richter pe secol.

Ultimele cutremure semnificative au avut loc în anii 1940 (magnitudine de 7,7 pe scara Richter, în domeniul de adâncime 150 – 180 de kilometri), 1977 (magnitudine de 7,5 pe scara Richter, la adâncime de 90 – 110 de kilometri), 1986 (magnitudine de 7,2 pe scara Richter, la 130 – 150 de kilometri adâncime) şi 1990 (magnitudine de 6,9 pe scara Richter, la adâncime de 70 – 90 de kilometri).

Richard Gross, un alt cercetător din cadrul NASA, susţine că seismul din Chile a modificat axa Pământului cu aproximativ 8 centimetri şi că această modificare ar putea scurta durata zilelor.

În urma cutremurului cu magnitudinea de 9,1 pe scara Richter, care s-a produs în 2004 şi care a dus la un tsunami devastator în Oceanul Indian, durata zilelor s-a scurtat cu 6,8 microsecunde.

Seismul din Chile s-a produs în noapte de 27 spre 28 februarie. Bilanţul seismului, încă provizoriu, indică un număr de 723 morţi şi 19 dispăruţi. Potrivit experţilor, cutremurul din Chile a fost de o mie de ori mai puternic decât cel din Haiti, de la 12 ianuarie.

Preşedintele Michelle Bachelet a declarat că sunt 85 de morţi numai în regiunea Maule, după ce guvernul chilean a anunţat că bilanţul deceselor a ajuns la 64 în urma cutremurului de proporţii din Chile. Bachelet a declarat “stare de calamitate” în Chile. Seismul de 8,8 grade a avut loc lângă un oraş cu 200.000 de locuitori. Mai multe clădiri s-au prăbuşit în zona epicentrului. Martorii oculari susţin că seimsul a fost foarte puternic şi a durat între 10 şi 30 de secunde.

Epicentrul cutremurului, care s-a produs la ora 08:34, a fost localizat la 91 de km nord de oraşul chilian Conception şi 42 de km vest de oraşul Cauquenes, tot din Chile, la o adâncime de 50 de km.

Autorităţile americane au extins alerta de tsunami la America Centrală şi Polinezia Franceză, după ce aceasta a fost anunţată pentru coasta chiliană, zona antarctică, Columbia, Panama, Ecuador, Columbia şi Costa Rica. În plus, Japonia a emis o alertă de tsunami pentru coastele sale de la Oceanul Pacific, în urma acestui cutremur, potrivit serviciilor meteorologice nipone.

Un alt cutremur cu magnitudinea de aproximativ 7,2 pe scara Richter a avut loc, vineri, în Japonia.

Potrivit Centrului Seismic Euro – Mediteranean, seismul s-a produs la ora locală 05:31 (22:31, ora României), la o adâncime de circa 10 kilometri.

În urma seismului a fost emisă alerta de tsunami, ridicată sâmbătă dimineaţă de autorităţile japoneze.

Epicentrul cutremurului a fost localizat în insulele Ryukyu, la aproximativ 80 de kilometri de Naha, capitala insulei.

Cutremurul devastator din Haiti, produs pe 12 ianuarie, a avut o magnitudine de 7 pe scara Richter. Potrivit celui mai recent bilanţ, peste 200.000 de oameni au murit în urma acelui seism şi mai mult de un milion de persoane au rămas fără locuinţă.