Masacrul de la Katyń a fost o execuţie în masă a unor cetăţeni polonezi de către forţele poliţiei secrete sovietice în timpul celui de-al doilea război mondial. Katyń este un sat situat la 20 de km vest de oraşul Smolensk din Rusia. La Katyń,  aproximativ 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de cetăţeni polonezi au fost executaţi în trei locuri diferite în primăvara anului 1940. Majoritatea celor ucişi erau ofiţeri capturaţi ca prizonieri de război în timpul războiului polonez de apărare din 1939, dar printre cei executaţi se aflau şi numeroşi civili. Cum sistemul polonez de recrutare cerea tuturor absolvenţilor unei universităţi să devină ofiţeri în rezervă, sovieticii au reuşit prin acele asasinate să distrugă o mare parte a intelectualităţii poloneze, ca şi a evreilor polonezi şi a bieloruşilor polonezi.

La 5 martie 1940, conform notei pregătite pentru Stalin de Lavrenti Beria, membrii Biroului politic – Stalin, Viaceslav Molotov, Lazar Kaganovici, Mihail Kalinin, Kliment Voroşilov şi Beria – au semnat un ordin de executare a activiştilor „naţionalişti şi contrarevoluţionari”, „elemente sociale străine”, din lagărele de prizonieri şi în închisorile din zonele de vest ale Ucrainei şi Belarusului. Executarea acestui ordin a însemnat asasinarea a peste 22.000 de polonezi, între care aproximativ 15.000 prizonieri de război. Acuzaţii erau foarte cuprinzător definiţi ca „inamici înrăiţi şi neînduplecaţi ai autorităţii sovietice”, printre ei aflându-se şi un mare număr de intelectuali polonezi, plus poliţişti şi ofiţeri de rezervă sau de carieră.

Între 3 aprilie şi 9 mai 1940,  cei aproximativ 22.000 de prizonieri de război şi alţi arestaţi au fost asasinaţi: 15.570 în cele trei lagăre menţionate mai sus şi aproximativ 7.000 de prizonieri din regiunile vestice ale Ucrainei şi Belarusului. Printre cei ucişi la Katyń s-au numărat un amiral, doi generali, 24 colonei, 79 locotent-colonei, 258 maiori, 654 căpitani, 17 căpitani de marină, 3.420 subofiţeri, câţiva preoţi militari, trei moşieri, un prinţ, 43 de oficialităţi, 85 de cetăţeni privaţi şi 131 de refugiaţi. Printre asasinaţi s-au aflat 20 de profesori universitari, 300 de doctori, sute de avocaţi, ingineri şi profesori, peste 100 de scriitori şi ziarişti şi aproximativ 200 de piloţi de aviaţie. În total, NKVD-ul a eliminat aproape o jumătate din corpul ofiţerilor polonezi.

Numai 395 de prizonieri au scăpat de la moarte. Ei au fost duşi în lagărele Iuhnov şi Griazoveţ. Aceştia au fost singurii supravieţuitori.

Din documentele cercetate îndeosebi în perioadele guvernărilor Gorbaciov şi Elţîn reiese că poliţia politică NKVD a selecţionat cu premeditare pentru execuţie ofiţeri şi oameni cu pregătire, ingineri, profesori, avocaţi, funcţionari înalţi, latifundiari, aristocraţi, preoţi. NKVD-ul a aplicat o epurare pe criterii de „clase sociale” (subliniază, bazat pe documente, cercetătorul Zaslavsky). Ordinul de execuţie, a fost emis de NKVD la 5 martie 1940 şi a fost semnat şi de Nikita Hruşciov, potrivit unei mărturii documentate din partea şefului NKVD-ului, Lavrenti Beria.

Descoperirea de către nazişti în 1943 a uneia dintre gropile comune, după ce armata germană ocupase în 1941 zona respectivă a precipitat ruperea relaţiilor diplomatice dintre Uniunea Sovietică şi guvernul polonez în exil de la Londra.

Deşi, chiar înaintea prăbuşirii URSS-ului, autorităţile ruseşti au recunoscut rolul sovieticilor în masacru (procuratura militară sovietică a început ancheta în 1989), există anumite resentimente în Rusia în legătură cu aceste probleme, guvernele ruseşti succesive refuzând să numească masacrele crime de război sau acte de genocid, ceea ce ar duce la necesara urmărire în justiţie a făptaşilor aflaţi încă în viaţă. Mulţi ruşi continuă să creadă ca fiind adevărată versiunea propagandei guvernamentale sovietice de până în anul 1989, conform căreia naziştii, care invadaseră Uniunea Sovietică în 1941, ar fi fost autorii masacrelor.

Gorbaciov şi-a cerut scuze în octombrie 1990 faţă de poporul polonez, însă nu a permis publicarea ordinului de execuţie. Acel document sovietic a fost înmânat preşedintelui Poloniei, de preşedintele Elţin, abia în 1992 (v. pe larg mai jos). În 2005, autoritatea rusă de competenţă pentru anchetarea cazului (în locul fostei procuraturi militare sovietice) a dispus, fără o evaluare juridică clară, închiderea cazului şi declararea a 116 dintre 183 de dosare privind masacrul de la Katyń drept secret de stat.De la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului trecut, presiunile făcute asupra guvernului polonez, dar şi asupra celui sovietic nu au încetat să crească. Mediile academice au încercat să includă Katyńul pe agenda comisiei mixte polono-sovietice de investigare a episoadelor neclare ale istoriei comune. În 1989, cercetătorii sovietici au dat în vileag faptul că Stalin a dat într-adevăr ordinul pentru masacrarea polonezilor, iar în octombrie 1990 Mihail Gorbaciov a recunoscut oficial că NKVD-ul a fost executantul ordinului ucigaş, confirmând totodată existenţa altor două gropi comune asemănătoare celei de la Katyń: Mednoie şi Piatihatki. După ce noi dovezi au fost descoperite de americani şi polonezi în 1991 şi 1992, în 1992 preşedintele Rusiei Boris Elţîn a scos din arhive şi a predat noului preşedinte polonez, fostul lider al sindicatului Solidaritatea Lech Wałęsa, documente ultrasecrete din pachetul sigilat nr. 1. Printre acestea se aflau propunerea lui Lavrenti Beria din martie 1940 pentru împuşcarea a 25.700 de polonezi din lagărele Kozelsk, Ostaşkov şi Starobielsk şi din anumite închisori din vestul Ucrainei şi Belarusului, toate având semnătura de aprobare a lui Stalin; un fragment al ordinului de împuşcare dat de Biroul Politic datat 5 martie 1940; nota lui Alexandr Şelepin din 3 martie 1959 către Nikita Hruşciov, care era informat despre executarea a 21.857 polonezi şi i se cerea aprobarea pentru distrugerea dosarelor lor.

Dezastrul s-a manifestat din nou,pe 10 aprilie, cand accidentul aviatic de lângă Smolensk a decapitat practic executivul polonez, mai multe instituţii de stat, armata, şi o parte a legislativului. Preşedintele Lech Kaczynski era însoţit de membri ai cancelariei prezidenţiale, secretari de stat, mareşali adjuncţi ai Seimului şi Senatului, 14 deputaţi şi senatori, 6 personalităţi de înalt rang militar, câţiva prelaţi, precum şi conducători ai unor instituţii publice, dintre care Janusz Kurtyka, preşedintele IPN (Institutul Memoriei Naţionale), principalul for ştiinţific însărcinat cu analiza crimelor şi abuzurilor totalitare naziste şi comuniste pe teritoriul Poloniei. Acest dezastru naţional, cum este considerat în Polonia, aminteşte de moartea tragică a două personalităţi din istoria acestei ţări: asasinarea preşedintelui Gabriel Naturowicz (în 1922) şi dispariţia aeronavei premierului în exil, generalul Wladislav Sikorski, în 1943. Dacă deputaţii, aleşi pe liste de partid, vor fi înlocuiţi fără noi alegeri, pentru senatorii dispăruţi sunt susceptibile acestea. Lucrurile se anunţă mai complicate în ceea ce priveşte înlocuirea conducerilor unor instituţii la care numirile erau exclusiv politice, în condiţiile în care preşedintele interimar, Bronislaw Komorowski, nu aparţine partidului Dreptate şi Justiţie al fraţilor Kaczynski. Oricum, acest dezastru aerian, care este şi unul politic nu este şi o catastrofă instituţională. Un impact inevitabil asupra alegerilor prezidenţiale viitoare va exista cu siguranţă. Toţi comentatorii politici preziceau o campanie extrem de dură între cele două partide de dreapta, Dreptate şi Justiţie, pe de o parte, şi Platforma Civică, pe de altă parte. Numai că, Polonia a pierdut, în teribilul accident aviatic, doi candidaţi la preşedinţie, Lech Kaczynski şi Jerzy Szmajdzinski, vice-mareşal al Dietei, fost ministru al Apărării, şi candidatul stângii.

Lech Kaczyński (18 iunie 1949 – 10 aprilie 2010) a fost preşedintele Poloniei. Era co-preşedintele partidului Prawo i Sprawiedliwość (Drept şi Justiţie). Kaczyński a fost ales ca preşedintele Varşoviei (adică, primarul capitalei) în 2002, termenul său expirând pe 23 decembrie 2005, când a fost inaugurat ca preşedintele Poloniei. În primul său discurs ca preşedinte ales, Kaczyński a declarat că are două ţeluri principale pentru termenul său: reducerea corupţiei, “fenomenul patologic din Polonia care este la un nivel periculos”, şi astâmpărarea diviziunile sociale care s-au făcut mai semnificative în ultimii 15 ani. Deasemenea, Kaczyński a spus că vrea să aibă relaţii mai strânse cu Statele Unite ale Americii – Pe 10 aprilie 2010, avionul în care acesta se afla s-a prăbuşit în regiunea Smolensk, la câţiva km distanţă de capitala Rusiei. Toţi  pasagerii au murit, inclusiv soţia preşedintelui polonez. Lech Kaczyński a fost ultima victima a acestui ingrozitor masacru.